Ea...

     Ea.Cea care imi aducea zambetul pe buze cand totul imi intorcea spatele. Cea care ma proteja  in momente de vulnerabilitate,cea care ma scotea din minti cu monotonia ei si cu cele cateva cuvinte monosilabice. Cea care ma fura din cotidian si ma purta prin neantul ce prindea viata. Cea care ma aducea cu picioarele pe pamant cand debitam ineptii. Cea care imi spunea mereu ca totul va fi bine,cea caruia i-a pasat de mine si cea caruia am sa-i multumesc mai tarziu pentru cele invatate.
   Si simt lipsa bratelor care ma cuprindeau atat de gingas si ma protejau. Simt lipsa buzelor care ma alintau. Simt lipsa palmelor,care la atingerea lor imi transmiteau fiorii pe care ii simt si acum…mai ales fiorul primului sarut.
   E un mic cataclism ce se desfasoara in interiorul meu si ma sufoca… Si vreau sa strig. Sa strig in gura mare ca inca  o iubesc,probabil mai mult decat o iubeam ieri si mai putin decat o voi iubi maine. Inca simt prezenta privirii ei pe pieptul meu gol. Inca ii simt respiratia rece pe gatul meu cald. Vreau sa ma exteriorizez,dar nu o fac si nici nu o voi face.
   Te iubesc cum n-am mai iubit pe nimeni pana acum.

    Stiu,pare sec.